Privire peste timp

Uneori ma prefac alteori chiar te plac…Chiar numai stiu ce sa fac.Stau in camera calda si privesc pe fereastra.In geamul aburit observ fulgi pufosi de nea care in dansul lor umezesc usor pamantul.Ma gandesc;si iar ma gandesc…Din cerul intunecat par sa se desprinda mici sclipiri de argint si totul pare perfect,dar totusi sunt singura.Gandul meu este undeva departe calator spre tine,iar mandra luna se inalta in imperiul intunecat si vegheaza asupra noastra,a tuturor. La un moment dat bate la usa.Cine sa fie?Deschid si erai tu…Gandul meu te gasise si te adusese la mine.Ma privesti, te privesc ,imi zambesti, te invit inauntru.Ne asezam aproape de foc iar tu esti acolo langa mine…Numai conteaza nici abisul intunecat nici sclipirile de argint,nici macar fulgii care se preling temator pe geam…Suntem doar noi…noi amandoi.In bratele tale ma simt altfel,sunt protejata,tu ma feresti de tot ce e rau,ai grija de mine ma iubesti.Privesc in ochii tai si observ acea sclipire tandra,iar tu imi soptesti usor vorbe calde.Timpul este hain,secundele se scurg..Clipele trec….O ramai..mi-as dori ca totul sa se rezume la aceste clipe de poveste,Sa ramanem mereu aici,dragostea naostra sa fie vesnica.Insa merg din nou la fereastra si vad cum acele cioburi de sticla in lumea de cristal a cerurilor incep sa se stinga,iar soarele rasare. Usor printre nori cateva raze jucause evadeaza si noaptea este prizonierul zilei.Totul este luminat,insa nu este de ajuns.Focul s-a stins in vatra,iar tu te pregatesti sa pleci.Imi mai daruiesti o ultima privire si imi spui ca mereu o sa fiu in inima ta…Insa nu imi este de ajuns-o lacrima firava mi se rostogoleste pe obrazul uscat si cu greu inchid jurnalul prafuit al clipelor ce au fost odata.,dar inca te iubesc,iar gandul meu v-a fi mereu cu tine… Astept. Stau in camera incuiata si ma gandesc cat de multe as fi putut face, dar cu toate acestea, nu ma clintesc deloc. Veghez, ascult si simt, fiindca stiu ca undeva departe esti tu. Da,a spus bine, undeva departe... anii parca ne despart, figuri instantenee a unor vremuri imemoriale, fugi de Bach ce zburda printr-o imaginatie prea vie, o atmosfera din ce in ce mai incarcata, un tumult al unei inimi care vrea sa... care vrea sa te aiba... stie ca este imposibil,nu poti invia un trecut demult apus, dar stii ca nu ma pot resemna. Sta in natura mea sa incerc orice, sa ma lupt cu oricine, sa-mi rup lanturile ori de cate ori pot, sa ma arunc in mare desi nu stiu sa inot! DA, toate astea le fac pentru cineva! Pentru tine... Gânduri, amintiri, evocari ale unei vieţi cândva fericite. Pierdut in timp, inca te mai aştept, fiindcă ştiu ca nu ai cum sa-mi ieşi din minte. Poza ta de pe tăblia de la pat oricum nu mă lasă in pace, mă obsedează si mă face sa te doresc mai mult ca oricând. Am încercat sa o arunc, sa trec mai departe, sa-mi vad de viata aşa cum ar trebui, dar nu pot! Sunt ancorat in trecut mult prea mult si ajung in unele momente sa-mi doresc ca prezentul sa nu mă mai definească, ci sa se facă direct o paralela intre trecut si viitor. E greu? E imposibil.... la fel cum e imposibil sa te strâng din nou in braţe... Ai plecat, eşti demult intr-o alta lume, in afara puterilor mele de înţelegere. Mai am doar pozele cu tine, din care îmi zâmbeşti atât de provocator. Întins in pat, cu albumul in mana, nici nu aud cum la uşa cineva tot suna. Adevărul este ca nici nu prea îmi pasa. Una cate una, filele albumului se perinda prin fata ochilor mei. Ciudat este ca, deşi ştiu pe de rost fiecare detaliu al pozelor, inca mai tresar când le vad. O privire peste un trecut fara griji... La uşa inca se mai insista, deşi au trecut minute bune de când ignor apelul aproape disperat a celui din spatele peretelui. Mă ridic, cu greu, las albumul deschis pe pat ştiind ca mă voi întoarce in câteva clipe, mă strecor in papucii de casa si pun mana pe cheie sa deschid. Dar,înainte de a deschide, întreb cine este. Zgomotul încetează deodată. Curios, mă uit pe vizor. Nu e nimeni. Sa fie doar imaginaţia mea? Cu toate acestea, introduc cheia si descui uşa. Un miros binecunoscut îmi inunda narile. Simţurile-mi sunt amorţite iar picioarele au început sa tremure...dar nu ai cum....e ...imposibil... eşti chiar...tu! Da,eşti tu in fata ochilor mei, iar in timp ce te scrutez cu privirea, nu te-ai schimbat deloc,inca mai ai acea sclipire in priviri,o sclipire care poate ucide. Totul pare a fi exact ca înainte,deşi amândoi ştim ca nu este aşa. Întoarcerea ta nu reprezint decât un vis devenit realitate,o realitate dulceaga in amărăciunea vieţii. Nu îmi spui nimic,inca mai am acele aşteptări de la persoana ta si aştept sa aud un motiv,un cuvânt,o silaba,o litera,orice. Insa tu taci,si asta am doare. Buzele tale par împietrite iar privirea iţi este aţintita intr-un punct fix. Dintr-o data rosteşti câteva cuvinte,îmi spui ca ai venit,dar ca ai venit pentru ultima oara. Îmi spui ca in viata ta exista deja o alta persoana si ca asta este totul este pierdut,nu-ti pot spune ce sa faci,timpul a trecut. După aceste cuvinte sufletul mi-a cunoscut si latura aceasta a imposibilului,povestea noastră ramanand undeva in urma înecându-se in praf. Au rămas doar vorbe in vânt,oricum nu-i poţi spune sufletului ce sa facă;nu poţi sa prinzi acel tren care a trecut si ştim amândoi ca este prea târziu. Insa melodia noastră continua,acele acorduri se mai aud undeva in depărtare si se vor auzi mereu undeva acolo in trecut… Este un nou început.. Acum fiecare isi va urma drumul printr-un labirint al destinelor ce se v-or întâlni vreodată fara ca nimic sa mai conteze…
PS:aceasta postare este una mai speciala,chiar una de suflet as putea spune,o postare la care ma ajutat si un bun prieten caruia ii multumesc.